Zorica Latcu

Nevrednica sunt, Doamne, milostivirii Tale Si Ti-as cersi iertare, dar nu stiu cum sa--cer; Ci Tu pricepi cuvantul din mute osanale

Miez alb in samburele meu de lut, In mine-ai fost si nu Te-am cunoscut. Sau poate eu eram in Tine-nchisa

Ne-am pomenit in plina primavara: Din cer lumina picura, ca mierea, Coboara peste campuri tamaierea

In tinda mea cu umbre dulci, Stapane, Atatea seri la rand ai poposit, La masa alba m-ai blagoslovit,

Vazut-am azi la templu pe Zeul cel strain. Din ce strafund crescut-a faptura lui de crin? Din ce inaltimi pogoara privirea lui de vis?

Asa te vede duhul meu, Stapana: Te duce Ana, Maica-ta de mana. Cum urci cu pasi marunti pe sfanta scara,

Pentru ca iubirea noastra sa-nfloreasca, Alba cum e crinul Bunelor Vestiri, Pentru ca mladita dragostei sa creasca,

Veniti la El, fecioare din Sihar, Cu ramuri verzi, cu scoarte moi si dese! Din scrinuri scoateti albele vesminte,

Inspre taramul celalalt, E loc inchis cu gard inalt; Dar am vazut, printre uluci,

Mergeam prin intunerec, undeva. Faclie-aveam, gatita dinadins; Dar iata ca din umbra mi-o a stins