Amărâtă turturea

Amărâtă turturea

Când remâne singurea,

Căci soția și-a repus,

Jalea ei nu e de spus.

Cât trăiește, tot jălește,

Și nu se mai însoțește,

Trece prin flori, prin livede,

Nu să uită, nici nu vede.

Trece prin pădurea verde

Și să duce, de se pierde;

Zboară, până de tot cade,

Dar pre lemn verde nu șade.

Și când șade câteodată

Tot pre ramura uscată;

Umblă prin dumbrava-adâncă,

Nici nu bea, nici nu mănâncă.

Unde vede apă rece,

Ea o turbură și trece;

Unde e apa mai rea,

O mai turbură și bea.

Unde vede vânătorul,

Acolo o duce dorul,

Ca s-o vază, s-o lovească,

Să nu se mai pedepsească.

Când o biată păsărică

Atât inima își strică,

Încât dorește să moară

Pentru a sa soțioară,

Dar eu om de-naltă fire

Decât ea mai cu simțire,

Cum poate să-mi fie bine?

Oh! amar și vai de mine!