Sufletul metalic al orașului

Se face seară și orizontul coboară.

Orașul își ridică un cartier spre lună.

E un sunet de fier, de cabluri întinse.

Umbrele oamenilor încep să apună.

Când ridic brațul, umbra lui ascuțită

izbește capătul străzii de unde vii, necunoscut,

de parcă-aș fi zvârlit la întreceri o lance

pe care o primești nepăsător în scut.

Ești sufletul de metal al orașului.

În amurguri apari în piețele ovale:

- Cetățeni, s-a făcut seară. Încep serbările!

(Brațele tale bărbătești par două macarale)

Te-ntâlnesc uneori, când mă-ntorc de la lucru.

Gândurile izbesc în stele și ele răsună.

De-a lungul stâlpilor zvelți, când mă-ntorc

de la lucru,

un cartier al orașului se ridică la lună.

Nu te recunosc nicviodată de la prima privire;

iei mereu un alt chip.

Azi mi-apari ca o schelă îndrăgostită

de tainicul zenit.