Sunt un om viu

Sunt un om viu.

Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

Abia am timp să mă mir că exist, dar

mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,

pentru că

am o idee din ce în ce mai bună

despre viață.

Mă cutremură diferența dintre mine

și firul ierbii,

dintre mine și lei,

dintre mine și insulele de lumină

ale stelelor.

Dintre mine și numere,

bunăoară între mine și 2, între mine și 3.

Am și-un defect un păcat:

iau în serios iarba,

iau în serios leii,

mișcările aproape perfecte ale cerului.

Și-o rană întâmplătoare la mână

mă face să văd prin ea,

ca printr-un ochean,

durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare

mi s-a tras marea înțelegere

pe care-o am pentru Ulise - și

bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aș putea imagina

un pământ pustiu, rotindu-se

în jurul soarelui...

(Poate și fiindcă există pe lume

astfel de versuri.)

Îmi olace să râd, deși

râd rar, având mereu câte o treabă,

ori călătorind cu o plută, la nesfârșit,

pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela

de-a ști,

de-a descoperi

harta universului în expansiune,

în timp ce-ți privești

o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,

pe care l-ai rătăcit

și nici măcar un anunț, dat

cu litere groase,

nu-ți pferă vreo șansă

să-l mai regăsești.

Îmi desfac papirusul vieții

plin de hieroglife,

și ceea ce pot comunica

acum, aici,

după o descifrare anevoioasă,

dar nu lipăsită de satisfacții,

e un poem închinat păcii,

ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,

când îmi ridic tâmpla din perne,

să se lungească-n urma mea pe paturi

moartea,

și-n fiece cuvânt țâșnind spre mine,

pești putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu

oprit.

Nici după fiecare pas,

în golul dinapoia mea rămas,

nu vreau

să urce moartea-n sus, asemeni

unei coloane de mercur,

bolți de infern proptind deasupra-mi...

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,

de-ar bate-n tinereția mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită

în pământ și-n pietre și în schelării,

magnetic, timpul, clipită cu clipită,

gândurile mi le-nalță

ca pe niște trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită

în pământ și-n pietre și în schelării.

Umbra de mi-aș ține-o doar o clipă pironită,

s-ar și umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubito,

lasă-l așa cum este, răzimat

între două bătăi ale inimii mele,

ca între Tigru

și Eufrat.