Un pământ numit România

I

Și-a venit un nor cu coarne

peste sufletul meu, Doamne

să mă-npungă a venit

numai chiar din infinit.

Și-a venit un os subțire

dintr-o altă-naltă fire

dat cu fluier supt de sunet

și cu fulger fără tunet.

A venit la mine nimeni,

săruri și piper și chimeni,

verdele din frunza smulsă,

laptele din țâța scursă

și mi-au pus la ploape-un fel

de vedere, de cercel

și în inimă nisip

și pe chip altfel de chip,

voind nevăzută hidră

să mi-o-ntoarcă-n sus, clepsidră.

Nemaivrând în mine sânge,

ochiului i-au dat a plânge

tot cu luna lacrimă

cu stelele patimă.

A venit la mine "Da"

care tocmai învia

și-a venit la mine "Nu"

de însumi vărsat în tu.

Au venit să îmi propună

ca să fiu la noapte lună

și-ntre coaste să îmi fiu

alergare de-argint viu,

de aur, de platină,

de stejar, de paltină,

de cuvânt, de necuvânt,

neștiind că sunt pământ.

II

Atârnat de ploaie ca vântul de nori

ca negrul de aripa neagră.

Bate bătrânul fâlf, bate,

zboară bătrânul pe sub pământ

printre viermi și rădăcinile minunate

ale stejarului, ale plopului, ale gutuiului,

ale prunului, arinului,

ale nuștiucuiului.

III

Pește, lapții tăi de pește,

dedesubt mereu aflat

ah, Carpaților, cerește

stâncile din voi decad

mai ducând la vale o monedă

sau vreun vultur smuls impar,

decăzut prin lumea cea concretă

roaba legilor cu har.

Per Scorilo, Decebalus

pe un vechi, oho, de tot

zeu-inel ținând dantura

cea lactee strânsă-n bot.

A băut din țâța mare

hrana cea otrăvitoare

cântărită în cântare,

țepenită în cleștare

cum e musca-n chihlimbare,

cum e trupul pe picioare

și mirosul din pahare

și pistolul în șerpare,

cum e, "are" în "nu are" ,

nu-știu-ce în nu-știu-cum,

ieri și mâine în acum.

IV

Duce-ți trupurile. Un dulce dor

mă paște-n câmpul de mohor:

Neânșeuat,

nepotcovit, neânjugat.

Duceți trupurile. Să se lase

albul cel mai alb pe oase,

să îmi fie duhul ghimp

rupând pielea de pe timp.

Duceți trupurile. File

spartă coasta-colivie,

inima să iasă-afară

la vedere peste țară.

Duceți trupurile. Fie

spartă coasta-colivie,

inima să iasă-afară

la vedere peste țară.

Duceți trupurile. Doamne,

să ne dezbrăcăm de haine,

cum e apa dezbrăcată

de izvorul care-o poartă

și se-mbracă-n cel ce-o bea

însetat de setea sa

de rămâne tot neud

de la nord până la sud.

Trupurile! Nu vederea

cea căzută-n ochi ca mierea

nici auzul, nici mirosul

locuind în trup ca osul.

Duceți trupurile. Vină

peste noi din nou lumină.

Duceți trupurile. Bate

mulțime-n singurătate.

Scade marea. Trupurile

valuri scad în tuburile

pietrelor din cuburile

sărurilor,

malurilor.

Duceți trupurile,

trupurile

Scade marea, cuburile

sărurilor se usucă

cu un fel de dor

de ducă.

V

De două mii, pământul, de ani

se îngrașă cu trupuri

din trupurile noastre

născând mereu copaci.

Și timpu-și smulge ochii

și-i lasă ca pe-o nadă

cercând să prindă-un pește al vederii.

Se-ntinde o blândețe

încolăcind în sus

câte o rază-a lunii împietrită.

De două mii de ani acest pământ

din trupurile noastre face parte.

Noaptea, în lanul cel de grâu

când fluier herghelia din prundișuri

suntem de față eu și tu

și tu și tu,

viii și morții laolaltă.

Un nod e-n viață. Restul

frânghiuei spânzură în jos.

O mie de strămoși atârnă-aici

de fiecare suflet.

Străbunii dorm,

apele curg,

luna răsare

și apune.

Pământ de carne ești,

pământ de carne...

Pentru un om o, câtă lume!

Pământ atârnând înapoi cu morții tăi,

tu care-mi începi direct din spinare,

pământ de carne de mii de ori

sărată sub șei de sare.

Pământ de carne, bun de mâncare,

pământ de oase străluminând

o, ce miros violent,

ce sfântă duhoare

de diamant au pietrele tale,

pământule de pământ!

Am să te-ngraș la rândul meu

cu mine,

lăsându-ți doar scheletul alb

să-ți fie verighetă-n jurul râurilor,

pământ de carne,

pământule de pământ.