Maria-Eugenia Olaru

Trecut-am prin vremuri înfiorați și tăcând pe strada cu Frica. Și piciorul ei, ostenit, izbitor înainte-napoi,

Pe calea aceasta numită Cuvânt eu merg cu capul plecat, și parul în vânt. Sunt pâinea cu sare și albul ștergar

Cât orașul Lacrima pruncilor făgăduiți tristeții. Înfrățiți în pîntecele mamelor,

Atât de umil aerul memorând îmbrățișările lumii... Între un fir de iarbă și un fir de nisip

Cînd pâinea durerii o frîngi printre lacrimi oftând și cîntând bătrânele datini, ce zidesc dinlăuntruri iubirilor noi

Dimineața, în straie de Duminică, Îngerul șterge lacrimile din ferestre. Leagănul cerului albastru de fluturii nopții.

Cu gleznele frînte de-nlăcrimare stelară, îmblânzitoare de hăitași,

Umblă luna pe străzi. Surâsul alb mușcă din trecut ca o garoafă albă întunerecul nopții.

Doamnelor și Domnilor, de milioane de ani nu s-a schimbat nimic!

Gândul abur Însângerat de atâta pământ. Ninge până la stâncă -