Octavian Goga

În mine câteodată eu simt: se face noapte, Din netrăite vremuri vin neguri să mă prindă, Strigări necunoscute și cântece și șoapte

Eternă mare, ca și-odinioară, Fără hotar și fără de hodină, De întrebări și neastâmpăr plină,

Duminică. Nu-i nimeni pe alee, Și-n împietrita pace vesperală, Străvechiul parc îmi pare-o catedrală,

S-abat mustrări din altă vreme, Din vremea când nu ne știam, Și vin pe nume să mă cheme,

Nu ți-a fost dat să vezi vreodată, Când toamna palidă coboară, Într-o grădină despoiată,

Va fi-ntr-o zi de primăvară Cu molcom zvon în zări albastre, Când poate nimeni n-a mai plânge

Am fost proroc, pe drumul din pustie, Când zilele mureau, nemângâiete... Am fost proroc, izvor de apă vie,

Eu urc spre culme... Mi-a rămas în urmă Noroiul prins în putreda-i osândă, Înfrigurata patimilor turmă,

După Ada Negri Era puternic. - Dumnezeu din ceruri A revărsat pe fruntea lui lumină.

Te-am auzit cum hăuleai departe, Înfiorând pădurea-nzăpezită, Bătrâne lup, cu gura istovită,