Vasile Voiculescu

Mă lupt să scap iubirea de pătimașul trup, Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai mușc cu gura, Din lațu-mpreunării sălbatice s-o rup,

Nu-ți spun nici un adio cum n-ai mai exista... Rămâi doar coaja celei pe care-o iau cu mine... Ți-am supt adânc esența și te-am golit de tine...

Vrei să te smulgi din mine? Smulgându-mi ochii poate... Și nici atunci... De-a pururi stai dincolo de ei, În tot ce este-n mine duh de eternitate,

Mereu cerșim vieții ani mai mulți, așa-s neștire, Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră, Și încă nu-nțelegem că fără de iubire

Te mistuie iubirea? Credeai că-i o păpușă, Să-ți faci un joc cu toane, ca în copilărie. Când ea-ți cerea o fire de salamandră vie,

Din clarul miez al vârstei râd tinereții tale, Trufașa-ți frumusețe în față o privesc Și ochilor tăi, aștri tulburători de cale,

Tu care smulgi țiparii din nămolurile noastre Și împinși de un fără de împotrivire alean Îi întorci peste orice stavile și dezastre

Trec vremile... ca niște ape Și fața lumilor o spală... Se luptă sufletul să scape

Știu, fără ca s-o pricep, Treimea Și pe Ea viața îmi așez, Cum îmi cred, cu toată adâncimea,

Sunt culmi înfricoșate în sufletele noastre, Dar nimeni nu le suie și nimeni nu le-atinge, Deasupra, peste neguri, furtună și dezastre