Dăscălița

Când, tremurându-și jalea și sfiala,

Un cânt pribeag îmbrățișează firea,

Și-un trandafir crescut în umbră moare,

Și soare nu-i să-i plângă risipirea,

Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,

A vremii noastre dreaptă muceniță,

Copil blajin, cuminte prea devreme,

Sfielnică, bălaie dăscăliță.

Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,

Poveste nu-i mai jalnic povestită,

Tu ești din leagăn soră cu sfiala,

Pe buza ta n-a tremurat ispită.

Cununa ta de zile și de visuri

Au împletit-o rele ursitoare,

Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,

Și mână nu-i atâtea știutoare.

Moșnegi, ceteți ai cărților din strană,

Din graiul tău culeg învățătură,

E scrisă parcă-n zâmbetele tale

Seninătatea slovei din scriptură.

În barba lor, căruntă ca amurgul,

Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,

Căci văd aievea întrupat ceaslovul

În vorba ta domoală și cuminte.

La tine vin nevestele să-și plângă

Feciorii duși în slujbă la-mpăratul,

Și tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,

În alte țări când le trimiți oftatul...

Și fete vin, să le-nflorești altița,

La pragul tău e plină ulicioara,

Și fetele își șopotesc în taină:

"Ce mâini frumoase are domnișoara!"

...Așa, grijind copiii altor mame,

Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,

Iar căpătâiul somnului tău vitreg

De-un vis deșert zadarnic se-nfioară.

Tu parc-auzi cum picură la geamuri

Un ciripit de pui de rândunică

Și-un gând răzleț îți înfierbântă tâmpla,

Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.

Sfios, amurgul toamnei mohorâte

Își mișcă-ncet podoaba lui bolnavă,

Ca din cădelniți fumul de tămâie,

Prelung se zbate frunza din dumbravă.

Tu stai în prag, și din frăgar o frunză

La sânul tău s-a coborât să moară,

Iar vântul spune crengilor plecate

Povestea ta, frumoasă domnișoară...