Din larg

Eu urc spre culme... Mi-a rămas în urmă

Noroiul prins în putreda-i osândă,

Înfrigurata patimilor turmă,

Cu chiot lung de-ntrecere flămândă...

Eu urc... Acolo jos, în adâncime,

Aud viața ce-și întinde hora;

E necurmatul cântec din vechime.

Îl știu... Mai bine n-o să-l știe nime,

Căci am băut din cupa tuturora

Și l-am plătit cu lacrimi și cu rime...

Acum, în drum când mă opresc vreodată

Și fac popas la noua cotitură,

Priveliștea din înălțimi s-arată

Atât de-ngustă, strâmbă și ciudată.

Cu valul ei de dragoste și ură,

Că orice pas de mergere-nainte

Îmi năruie-o aducere-aminte,

Îmi frânge-un glas, un zâmbet, o icoană...

Din câte jos, m-au urmărit în goană...

Și tot așa... de-acum o să-mi rămână

Aceeași țintă fără de zăbavă,

Să-mi ușurez povara de țărână,

Să-mi cer de sus paharul de otravă!

Jur-împrejur e largul care cântă,

E soare-n cer, e sărbătoare sfântă,

Și-n vreme ce mi-a amuțit pământul

Fiorul păcii-n suflet mi se lasă,

Eternități îmi flutură veșmântul;

Simt Dumnezeu cum mă primește-n casă...

Mai sus!... Mai sus!... Cetățile de stele

Cuprind rotirea gândurilor mele,

Și, ca un sân ocrotitor de mamă,

O năzuință proaspătă mă cheamă:

Neprihănită, mândră poezie,

Lumină albă, pururi adorată,

Ascultă-mă cu ruga mea târzie,

Și fă pe veci în minte să-mi tresalte,

Strălucitoare, rece și curată,

Singurătatea culmilor înalte...