Eu știu un basm

Eu știu un basm de mult uitat

C-un cântăreț rătăcitor,

Ce strunele și-a încordat

Pe rând, la poarta tuturor,

Și-n cântecu-i înviforat

A plâns de lacrimile lor.

Din goana lui s-au ridicat

Văpăi și valuri de scântei,

Bărbații s-au oprit în sfat

Și s-au oprit în drum femei,

O lume-ntreagă și-a legat

De glasul lui plânsoarea ei...

Cântând prin codri de brădet,

Drumeț pe larguri de pământ,

Așa s-a risipit încet,

Ca frunza spulberată-n vânt:

Nu visul lui nemângâiet,

Amarul altora l-a frânt.

Pe urma lui creștea popor

Și se ruga cu chip duios:

- Mai spune-ne câte ne dor

Și câte suflete ne-au ros,

Pribeagule, stihuitor,

Le plângi atâta de frumos!...

El, ascultând al lor cuvânt,

A chibzuit și-a priceput

Că pururi fără crezământ

Durerea lui l-a petrecut

Și că-n sălbaticu-i avânt

Străine doruri l-au durut...

Atunci o clipă s-a-ntâmplat

- Mai vreți voi basmul să vi-l spui?-

Că jalea lui a lăcrimat,

Dar a-nțeles că nime nu-i,

În tot norodul adunat,

Să vază lacrimile lui...