O călărire în zori

Lui Eminescu tânăr

Tăcerea se izbește de trunchiuri, se-ncrucise,

se face depărtare, se face nisip.

Mi-am întors către soare unicul chip,

umerii mei smulg din goană frunzișe.

Câmpul tăindu-l, pe două potcoave

calul meu saltă din lut, fumegând.

Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!

Soarele a izbucnit peste lume strigând.

Tobe de piatră bat, soarele crește,

tăria cu acvile din fața lui

se prăbușește în trepte de aer, sticlește.

Tăcerea se face vânt albăstrui,

pintenul umbrei mi-l crește

în coastele câmpului.

Soarele rupe orizontul în două.

Tăria își năruie sfârșetele-i carcere.

Sulițe-albastre, fără întoarcere,

privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,

să-l întâmpine fericite și grave.

Calul meu saltă pe două potcoave.

Ave, maree-a luminilor, ave!

Soarele saltă din lucruri, strigând

clatină muchiile surde și grave.

Sufletul meu îl întâmpină, ave!

Calul meu saltă pe două potcoave.

Coama mea blondă arde în vânt.