Poveste

Îți aduci aminte ziua când ți-am spus că ești frumoasă,

Când cu buzele de sânge și cu ochii sclipitori

Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,

Lăsând gândul spre amorul înțeles de-atâtea ori?...

Așteptai să fiu poetul îndrăzneț ca niciodată

Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări

Te duceai mereu nainte înspre-o umbră-ntunecată

Ca o pală rătăcire coborând din alte zări.

Ah, mi-ai spus atât de simplu că ți-i sete de iubire

Neascultând decât șoptirea singuratecei păduri,

Îți opreai cu mâna sânul și zâmbea a ta privire,

Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.

- Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,

Între om și-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,

Te-am lăsat să-nșiri povestea cu dureri și cu mistere

Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.

Îți aduci aminte ziua când ți-am spus că ești frumoasă,

Când, în șoaptele pădurii, poate că te-am sărutat

Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă

Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?