Te duci...

Te duci și ani de suferință

N-or să te vază ochi-mi triști,

Înamorați de-a ta ființă,

De cum zâmbești, de cum te miști.

Și nu e blând ca o poveste

Amorul meu cel dureros,

Un demon sufletul tău este

Cu chip de marmură frumos.

În față farmecul palorii

Și ochi ce scânteie de vii,

Sunt umezi înfiorătorii

De lingușiri, de viclenii.

Când mă atingi, eu mă cutremur,

Tresar la pasul tău când treci,

De-al genei tale gingaș tremur,

Atârnă viața mea de veci.

Te duci și rău n-o să-mi mai pară

De-acum de ziua cea de ieri,

Că nu am fost victimă iară

Neînduratelor dureri.

C-auzu-mi n-o să-l mai întuneci

Cu-a gurii dulci suflări fierbinți,

Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneci

Ca să mă faci să-mi ies din minți.

Puteam numiri defăimătoare

În gândul meu să-ți iscodesc,

Și te uram cu-nverșunare,

Te blestemam, căci te iubesc.

De-acum nici asta nu-mi rămâne

Și n-o să am ce blestema,

Ca azi va fi ziua de mâine,

Ca mâini toți anii s-or urma -

O toamnă care întârzie

Pe-un istovit și trist izvor;

Deasupra-i frunzele pustie -

A mele visuri care mor.

Viața-mi pare-o nebunie

Sfârșită făr-a fi-nceput,

În toată neagra vecinicie

O clipă-n brațe te-am ținut.

De-atunci pornind a lui aripe

S-a dus pe veci norocul meu -

Redă-mi comoara unei clipe

Cu ani de părere de rău!