Cugetările sărmanului Dionis

Ah! garafa pântecoasă doar de sfeșnic mai e bună!

Și mucoasa lumânare sfârâind săul și-l arde.

Și-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde -

Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.

Un regat pentru-o țigară, s-umplu norii de zăpadă

Cu himere!... Dar de unde? Scârțâie de vânt fereasta,

În pod miaună motanii - la curcani vânătă-i creasta

Și cu pasuri melancolici meditând umblă-n ogradă.

Uh! ce frig... îmi văd suflarea, - și căciula cea de oaie

Pe urechi am tras-o zdravăn - iar de coate nici că-mi pasă,

Ca țiganul, care bagă degetul prin rara casă

De năvod - cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.

Cum nu sunt un șoarec, Doamne, - măcar totuși are blană.

Mi-aș mânca cărțile mele - nici că mi-ar păsa de ger...

Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,

Un palat, borta-n perete și nevasta - o icoană.

Pe pereți cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen

Roiesc ploșnițele roșii, de ți-i drag să te-uiți la ele!

Greu li-i de mindir de paie, și apoi din biata-mi piele

Nici că au ce să mai sugă. - Într-un roi mai de un stânjen

Au ieșit la promenadă - ce petrecere gentilă!

Ploșnița ceea-i bătrână, cuvios în mers pășește;

Cela-i cavaler... e iute... oare știe franțuzește?

Cea ce-ncunjură mulțimea i-o romantică copilă.

Bruh! mi-i frig. - Iată pe mână cum codește-un negru purec;

Să-mi moi degetul în gură - am să-l prind - ba las', săracul!

Pripășit la vreo femeie, știu că ar vedea pe dracul,

Dară eu - ce-mi pasă mie - bietul "ins!" la ce să-l purec?

Și motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. - Măi motane,

Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic și ornic.

De-ar fi-n lume-un sat de mâțe, zău! că-n el te-aș pune vornic,

Ca să știi și tu odată boieria ce-i, sărmane!

Oare ce gândește hâtrul de stă ghem și toarce-ntruna?

Ce idei se-nșiră dulce în mâțeasca-i fantazie?

Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,

Rendez-vous i-a dat în șură, ori în pod, în găvăună?

De-ar fi-n lume numai mâțe - tot poet aș fi? Totuna:

Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind - un Garrick,

Ziua tologit în soare, pândind cozile de șoaric,

Noaptea-n pod, cerdac și streșini heinizând duios la lună.

Filosof de-aș fi - simțirea-mi ar fi vecinic la aman!

În prelegeri populare idealele le apăr

Și junimei generoase, domnișoarele ce scapăr,

Le arăt că lumea vis e - un vis sarbăd - de motan.

Sau ca popă colo-n templul, închinat ființei, care

După chip ș-asemănare a creat mâțescul neam,

Aș striga: o, motănime! motănime! Vai... Haram

De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare.

Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,

Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,

Ce destinul motănimei îl desfășură-nainte!

Ah! atei, nu tem ei iadul ș-a lui Duhuri - liliecii?

Anathema sit! - Să-l scuipe oricare motan de treabă,

Nu vedeți ce-nțelepciune e-n făptura voastră chiară?

O, motani fără de suflet! - La zgâriet el v-a dat gheară

Și la tors v-a dat mustețe - vreți să-l pipăiți cu laba?

Ii! că în clondir se stinge căpețelul de lumină!

Moșule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?

Să visăm favori și aur, tu-n cotlon și eu în pat.

De-aș putea să dorm încaltea. - Somn, a gândului odină,

O, acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie,

Vino somn - ori vino moarte. Pentru mine e totuna:

De-oi petrece-ncă cu mâțe și cu pureci și cu luna,

Or de nu - cui ce-i aduce? - Poezie - sărăcie!

1872, 1 decembrie