Dați-mi un trup, voi munților

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,

și totuși

flori albe și roșii eu nu-ți pun pe frunte și-n plete,

căci lutul tău slab

mi-e prea strâmt pentru strașnicul suflet

ce-l port.

Dați-mi un trup,

voi munților,

mărilor,

dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia

în plin!

Pământule larg, fii trunchiul meu,

fii pieptul acestei năprasnice inimi,

prefă-te-n lăcașul furtunilor cari mă strivesc,

fii amfora eului meu îndărătnic!

Prin cosmos

auzi-s-ar atuncea măreții mei pași

și-aș apare năvalnic și liber

cum sunt,

pământule sfânt.

Când as iubi,

mi-aș întinde spre cer toate mările

ca niște vânjoase, sălbatice brațe fierbinți,

spre cer,

să-l cuprind,

mijlocul să-i frâng,

să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aș urî,

aș zdrobi sub picioarele mele de stâncă

bieți sori

călători

și poate-aș zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.