De demult...

Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la strungă...

Patru inși la popa-n casă țin azi sfat de vreme lungă.

Într-un sfeșnic ard pe masă două lumânări de ceară,

Plin de grije, peană nouă moaie popa-n călimară:

"Patru juzi din patru sate, de la Murăș mai la vale,

Cu supunere se-nchină astăzi înălțimii-tale,

Luminate împărate! Scriem carte cu-ntristare,

Ne-au luat pășunea domnii, fără lege și-ntrebare...

Semne-avem, și-n miezuine1 le-au fost pus de mult bătrânii,

De pe când în țara asta numai noi eram stăpânii...

Nu mai sunt acum pe câmpuri, toate le-a sfărmat dușmanul,

Și pe Ionuț al Floarii ni l-au prăpădit, sărmanul.

Ne mor vitele-n ogradă și ni-e jale nouă foarte

Și,-nălțate împărate, noi n-am vrea să facem moarte!

Dar ne vrem moșia noastră, vrem și pentru mort dreptate!

Ale înălțimii-tale slugi supuse și plecate,

Am trimis această carte și, precum ca să se știe,

Scris-am eu, popa Istrate, în ziua de Sfânt-Ilie.

Iar noi patru juzi cu toții nu știm slova și scrisoarea,

Punem degetul pe cruce și-ntărim și noi plânsoarea."

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

La fereastră-s zori de ziuă și pătrund încet în casă,

Juzii, treji de gânduri grele, stau cu coatele pe masă.

O nădejde luminează fețele nemângâiete;

A-ntărit scrisoarea popa: la tot colțul o pecete.

Moș Istrate se ridică și, cu mâna tremurată,

Pune cartea în năframă, de trei ori împăturată...

Înțolit de drum, jitarul Radu Roată se ivește,

Vechi căprar din cătănie, știe carte pe nemțește.

El așază-n sân răvașul și sărută mâna popii,

Juzii strâng o dată mâna, le mijesc în gene stropii.

Stau cu popa-n pragul porții, ochii lor spre drum se-ndreaptă

Când, cu traista subsuoară și toiagu-n mâna dreaptă,

În sclipirea dimineții, care rumenește satul,

Radu Roată pleacă-n lume, cu scrisoare la-mpăratul.