Despărțire

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?

Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta;

Nu floarea vestejită din părul tău bălai,

Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.

La ce simțirea crudă a stinsului noroc

Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?

Tot alte unde-i sună aceluiași pârău:

La ce statornicia părerilor de rău,

Când prin această lume să trecem ne e scris

Ca visul unei umbre și umbra unui vis?

La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porți?

La ce să măsuri anii ce zboară peste morți?

Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor,

Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor,

Când voi să uiți norocul visat de amândoi.

Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,

Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,

Ca și când niciodată noi nu ne-am fi găsit,

Ca și când anii mândri de dor ar fi deșerți -

Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierți?

Cu fața spre perete, mă lasă prin străini,

Să-nghețe sub pleoape a ochilor lumini,

Și când se va întoarce pământul în pământ,

Au cine o să știe de unde-s, cine sunt?

Cântări tânguitoare prin zidurile reci

Cerși-vor pentru mine repaosul de veci;

Ci eu aș vrea ca unul, venind de mine-aproape,

Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape,

Apoi - de vor - m-arunce în margine de drum...

Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.

Din zare depărtată răsar-un stol de corbi,

Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,

Răsar-o vijelie din margini de pământ,

Dând pulberea-mi țărânii și inima-mi la vânt...

Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,

Cu ochii mari și umezi, cu zâmbet de copil,

Din cât ești de copilă să-ntinerești mereu,

Și nu mai ști de mine, că nu m-oi ști nici eu.