Din străinătate

Când tot se-nveselește, când toți aci se-ncântă,

Când toți își au plăcerea și zile fără nori,

Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă

L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.

Și inima aceea, ce geme de durere,

Și sufletul acela, ce cântă amorțit,

E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,

E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.

Aș vrea să văd acuma natala mea vâlcioară

Scăldată în cristalul pârăului de-argint,

Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:

A codrului tenebră, poetic labirint;

Să mai salut o dată colibele din vale,

Dorminde cu un aer de pace, liniștiri,

Ce respirau în taină plăceri mai naturale,

Visări misterioase, poetice șoptiri.

Aș vrea să am o casă tăcută, mitutică,

În valea mea natală, ce undula în flori,

Să tot privesc la munte în sus cum se ridică,

Pierzându-și a sa frunte în negură și nori.

Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,

Ce zilele-mi copile și albe le-a țesut,

Ce auzi odată copila-mi murmurare,

Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.

Melodica șoptire a râului, ce geme,

Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor,

Cântarea în cadență a frunzelor, ce freme,

Născur-acolo-n mine șoptiri de-un gingaș dor.

Da! Da! Aș fi ferice de-aș fi încă o dată

În patria-mi iubită, în locul meu natal,

Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată

Visările juniei, visări de-un ideal.

Chiar moartea, ce răspânde teroare-n omenire,

Prin vinele vibrânde ghețoasele-i fiori,

Acolo m-ar adoarme în dulce liniștire,

În visuri fericite m-ar duce către nori.

1866, 17/29 iulie