Gândeste-te, n-ar fi păcat...

Invata-mă cu ce să-ncep intai

si-n care vorbe-anume tuturor

să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tai,

si cum, de-atatea lumi luminatori,

pe gura ta surasu-i ca un soare;

ei poate niciodata n-or să stie

din fiecare clipa trecatoare

cum ne-am durat noi cate-o vesnicie

iubindu-ne; si nu vor sti ca-n glas

iti cânt atatea cantece când spui

cuvinte ce pe buzele oricui

niste cuvinte simple-ar fi rămas.

Invata-mă cu ce să-ncep si cum

să-i spun aceste-i lumi cat mi-i de draga

ca te-a născut, cu truda ei intreaga,

pe tine, bucuria mea de-acum.

Ea, poate, niciodata n-o să stie

c-a inflorit în flori si-a curs în ape,

ca din pământ si sura vesnicie

să mi te-aduca,-asa cum esti, aproape;

si, fiindca-o să murim si noi odata,

gandeste-te: n-ar fi pacat să moara,

cuprinsa-n noi, atata primavara,

si dragostea cu inima deodata?...

De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,

si eu voi scrie toate, fir cu fir,

ca dispretuitori de cimitir,

să ne iubim de-a pururea pe lume.