Imn tăcerii

Cel ce aspiră încă să-și rostească

sensibila trăire-n poezie,

cel invitat la cina-mpărătească

hrănind cu har umila-i fantezie,

cel ce ofrandă-aduce tot ce are

Aceluia ce-nseamnă însăși Viața

cel ce se-ntoarce veșnic la izvoare

și-i pregătit oricând pentru povața

oricui ar fi dispus să îl învețe,

cel ce se-ncumetă-a privi-n tăcere

să-L vadă-n faptele ce par răzlețe

pe Cel ce, Singur, știe-a lor durere

și le păstrează-n viață prin Iubire,

cel ce-n poeme-ncearcă să cuprindă

esența vie-ascunsă-n elixire

și din tabloul Vieții să desprindă

ce Pictorul a vrut să-nfățișeze

prin umbrele pe Chipul nemuririi,

cel ce-ndrăznește să se adreseze

prin efemere versuri omenirii,

muindu-și pana-n disperarea mută,

reînviind speranța și-n cuvinte

întreaga lui iubire așternută,

din toate câte sunt, luând aminte,

cel ce avea atât de mult a spune

cândva, prin rimele-i meșteșugite

ar mai putea un alt poem compune

decât cel al Tăcerii nesfârșite?