În marea trecere

Soarele-n zenit ține cântarul zilei.

Cerul se dăruiește apelor de jos.

Cu ochi cuminți dobitoace în trecere

își privesc fără de spaimă umbra în albii.

Frunzare se boltesc adânci

peste o-ntreagă poveste.

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.

Numai sângele meu strigă prin păduri

după îndepărtata-i copilărie,

ca un cerb bătrân

după ciuta lui pierdută în moarte.

Poate a pierit subt stânci.

Poate s-a cufundat în pământ.

În zadar i-aștept veștile,

numai peșteri răsună,

pâraie se cer în adânc.

Sânge fără răspuns,

o, de-ar fi liniște, cât de bine s-ar auzi

ciuta călcând prin moarte.

Tot mai departe sovăi pe drum -

și, ca un ucigaș ce-astupă cu năframă

o gură învinsă,

închid cu pumnul toate izvoarele,

pentru totdeauna să tacă,

să tacă.