La Bucovina

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,

Geniu-ți romantic, munții în lumină,

Văile în flori,

Râuri resăltânde printre stânce nante,

Apele lucinde-n dalbe diamante

Peste câmpii-n zori.

Ale sorții mele plângeri și surâse,

Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise

Tainic și ușor,

Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte,

Inima mi-o fură și cu dulci cuvinte

Îmi șoptesc de dor.

Numai lângă sânu-ți geniile rele,

Care îmi descântă firul vieții mele,

Parcă dormita;

Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,

Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume

Și de steaua mea.

Când pe bolta brună tremură Selene,

Cu un pas melodic, cu un pas alene

Lin în calea sa,

Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare

Cânt-a nopții dulce, mistică cântare,

Cânt din Valhala.

Atunci ca și silful, ce n-adoarme-n pace,

Inima îmi bate, bate, și nu tace,

Tremură ușor,

În fantazii mândre ea își face cale,

Peste munți cu codri, peste deal și vale

Mână al ei dor.

Mână doru-i tainic colo, înspre tine,

Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline,

Inima mi-i grea;

Astfel totdeauna, când gândesc la tine,

Sufletul mi-apasă nouri de suspine,

Bucovina mea!