— Octavian GogaMândra apelor crăiasă,
Ne-ntâlnirăm azi în cale,
Eu, cu gândurile mele,
Tu, cu valurile tale.
Prinși de-o tainică chemare,
Ne privim acum în față,
Tu, eterna vremii doamnă,
Eu, un strop răzleț de viață.
Cum te văd, din clipă-n clipă,
Mintea-mi zgribură și cade,
Simt moșia ta cum crește
Și hotarul meu cum scade.
Ți-ai pornit nemărginirea
Să mă-nfrunte, să mă frângă...
Râd talazurile tale
De luntrița mea nătângă.
Tu mă birui, fără luptă,
Pururi neînvinsă mare,
Ochii călători pe ape
Tremură și-ți cer iertare...
Spre adâncurile albe
Îmi îndrept umila rugă!
Mă primește-ntotdeauna
Ucenic să-ți fiu, și slugă.
Lasă-mă uitat la malu-ți...
Să mă uit așa departe:
Din întinderea albastră
Voi citi ca dintr-o carte...
Mai multe de Octavian Goga
Vezi toate poeziile →Octavian GogaÎn mine câteodată eu simt: se face noapte, Din netrăite vremuri vin neguri să mă prindă, Strigări necunoscute și cântece și șoapte
Octavian GogaEternă mare, ca și-odinioară, Fără hotar și fără de hodină, De întrebări și neastâmpăr plină,
Octavian GogaDuminică. Nu-i nimeni pe alee, Și-n împietrita pace vesperală, Străvechiul parc îmi pare-o catedrală,
Octavian GogaS-abat mustrări din altă vreme, Din vremea când nu ne știam, Și vin pe nume să mă cheme,
Octavian GogaNu ți-a fost dat să vezi vreodată, Când toamna palidă coboară, Într-o grădină despoiată,
Octavian GogaVa fi-ntr-o zi de primăvară Cu molcom zvon în zări albastre, Când poate nimeni n-a mai plânge