Marea

El cântă pe țărm. Perfida,

unda mării s-alintă.

Ea zicea: Mă simt silfidă,

prinde-mă - și sunt a ta...

Marea chicotea: - Ha! Ha!...

Și-a sărit în apă fata.

Unda mării, înspumată,

doar atâta așteptă.

Ca pe-o floare-n vânt o poartă

valul viu și apa moartă.

El o caută-n zadar:

trupul ei mereu își pierde

în argint albastru-verde

auriul chihlimbar.

Iată - atingând nadirul

sânii goi și trandafirul.

Dar cu mâna prin safire

pescuitu-i o poveste

fără margini, ca și marea.

Consumată-n strălucire,

ziua nu le-a dat de veste

să-și consume-îmbrățișarea.

E târziu. Când - beat de dor -

el o prinde și-o sărută,

unda mării scade, mută,

tremurând în jurul lor.

Unde-s țărmurile?... Nu-s.

Doar azurul jos și sus,

clatină pe valuri crețe

tulburată frumusețe,

ani de fum, eoni de foc.

Oșie de vis a lumii,

ei - în lingușirea spumii -

ard rotindu-se pe loc.

Toate-n jur se sparg, se curmă,

se desfac, se prăbușesc.

Numai ei nu mai sfârșesc

sărutarea cea din urmă.

- Prinde-mă și sunt a ta,

murmură apa lividă.

Iat-o prinsă! Dar a cui e?

Unde-i sprințena silfidă?

Unde-i cel ce-o caută?

Joacă apa amăruie

neagră-vânătă-verzuie. . .