Omul cu compasul

Am zgâriat aseara pe nisip

formula unei alte ordini, care

conține-al lucrurilor tainic chip,

cel fără de ruină și mișcare.

Aici, acest inel în care-ncerc

să prind rotirea stelelor în spațiu:

medalie de foc și magic Cerc,

lui însuși hrană crudă și nesățiu.

Iar dincolo, ca simbol înțelept,

un cort de raze cu foiță clară:

Triunghiul către care mă îndrept

la dangatele bronzului de seară.

Nimic nu socoteam a fi străin

de-aceste prea statornice tipare

nici amfora corolelor de crin,

nici fulgerul cristalelor amare.

Mereu, ca instrumentul de suflat,

cu cântec se vor umple, căci faptura

își pipăie conturul terminat

abia adeverindu-le măsura.

Așa credeam. Sub stelele târzii,

culcându-mă, strângeam pe lângă mine

compasul, inginer de armonii

Și cocostârc al zborurilor line.

Ah! câte veacuri scapătă-ntr-un ceas

când somnul dulce-i frate cu minciuna?

Din formele de-aseară n-a rămas

întreagă și curată vai! nici una.

Cu ce călduri de iad și negre ploi

veniră astăzi zorile pe lume ?

Enorme bălării cu frunze moi

foșnesc pe țărm, ca mările în spume.

Tulpini diforme, zgârciuri pe nisip

rănira idealul receptacol

și ruinară transparentul chip

căruia eu i-am fost umil oracol.

O, mare-n spasmuri, cu zvâcniri adânci,

de ce-ai întors genunile fertile ?

În loc să cânte sarea, sus pe stânci

aud foind insecte și reptile.

Pieziș e mersul astrelor pe grind,

iar datina stihiilor surpau,

de când un șoarece muri umblând

cu stirvu-i putred cercul fără pată.

Cu scrum și rumeguș de furnicar

vă veți hrăni, voi - frunze libertine,

ce-ați dat uitării-aulicul tipar

și aria nervurilor divine!

Iar voua, zburătoare-n stol și pâlc,

știuța vi-i de-a pururea dar sparu

bătaia aripilor, grea de tilc,

prin care orice zbor devine artă!

Vai! steaua asta merge spre amurg...

Cristalele s-au spart și sângerează.

Și mii de ape lincede se scurg

mânjind coroana fluviilor, trează.

Ci-n mijlocul declinului lumesc

eu stau și-aștept, cu sfiiciune, ceasul,

când putrezi-vor florile ce cresc

ca broaște care-mi tulbură compasul.

Atunci, lovind cu vârful în nisip,

aceleași semne vor luci în soare,

păstrând în forma lor eternul chip al

lucrurilor lumii trecătoare.