Mircea cel mare și solii

Într-o sală-ntinsă, printre căpitani,

Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani.

Astfel printre trestii tinere-nverzite

Un stejar întinde brațe veștejite.

Astfel după dealuri verzi și numai flori

Stă bătrânul munte albit de ninsori.

Curtea este plină, țara în mișcare;

Soli trimiși de Poartă vin la adunare.

Toți stau jos mic, mare, tânăr și bătrân...

Era nobil omul când era român.

Solii dau firmanul. Mircea îl citește,

Apoi, cu mărire, astfel le vorbește:

- "Padișahul vostru, nu mă îndoiesc,

Va să facă țara un pământ turcesc.

Pacea ce-mi propune este o sclavie

Până ce românul să se bată știe!"

La aceste vorbe sala-a răsunat;

Dar un sol îndată vorba a luat.

- "Tu, ce într-această nație creștină

Strălucești ca ziua într-a ta lumină,

Tu, o, doamne, cărui patru țari se-nchin.

Allah să te ție, dar ești un hain!"

În murmură surdă vorbele-i se-neacă.

Cavalerii trage spadele din teacă.

Mircea se-ndreptează iute către ei:

- "Respectați solia, căpitanii mei!"

Apoi către solii Porții el vorbește:

- "Voi, prin care șahul astăzi mă cinstește!

Mircea se închină de ani obosit;

Însă al său suflet nu e-mbătrânit:

Ochii săi sub gene albe și stufoase

Cu greu mai îndreaptă săgeți veninoase;

Dar cu toate astea fieru-i va lovi,

Ș-albele lui gene încă n-or clipi.

Cela ce se bate pentru a lui țară,

Sufletu-i e focul soarelui de vară.

Mergeți la sultanul care v-a trimis,

Ș-orice drum de pace, spuneți că e-nchis!"

Apoi către curte domnul se îndreaptă.

- "Fericirea țării de la noi s-așteaptă.

De deșarte vise să nu ne-nșelăm:

Moarte și sclavie la străini aflăm.

Viitor de aur țara noastră are

Și prevăz prin secoli a ei înălțare.

Însă mai-nainte trebuie să știm

Pentru ea cu toții martiri să murim!

Căci fără aceasta lanțul ne va strânge

Și nu vom ști încă nici chiar a ne plânge!"