Muma lui Ștefan cel Mare

I

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,

Unde cură-n poale un râu mititel,

Plânge și suspină tânăra domniță,

Dulce și suavă ca o garofiță;

Căci în bătălie soțul ei dorit

A plecat cu oastea și n-a mai venit.

Ochii săi albaștri ard în lăcrimele

Cum lucesc în rouă două viorele;

Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,

Rozele și crinii pe față-i se-ngân.

Însă doamna soacră lângă ea veghează

Și cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

II

Un orologiu sună noaptea jumătate.

În castel în poartă oare cine bate?

- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;

Eu, și de la oaste mă întorc rănit.

Soarta noastră fuse crudă astă dată:

Mica mea oștire fuge sfărămată.

Dar deschideți poarta... Turcii mă-nconjor...

Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"

Tânăra domniță la fereastră sare.

- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.

Apoi ea la poartă atunci a ieșit

Și-n tăcerea nopții astfel i-a vorbit:

- "Ce spui, tu, străine? Ștefan e departe;

Brațul său prin taberi mii de morți împarte.

Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;

De ești tu acela, nu-ți sunt mumă eu!

Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze

Anii vieții mele și să mă-ntristeze,

Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;

Dacă tu ești Ștefan cu adevărat,

Apoi tu aice fără biruință

Nu poți ca să intri cu a mea voință.

Du-te la oștire! Pentru țara mori!

Și-ți va fi mormântul coronat cu flori!"

III

Ștefan se întoarce și din cornu-i sună;

Oastea lui zdrobită de prin văi adună.

Lupta iar începe... Dușmanii zdrobiți

Cad ca niște spice, de securi loviți.