Luna-și picură argintul,
Tremurându-l pe fereastră;
Vede-atâta împăcare
Străjuind căsuța noastră.
Lângă pat, zâmbind, stă mama,
Adormindu-și copilașii,
Cămășuță cu mătasă
Le-a cusut mâna nănașii.
Numai moșul povestește,
Așezat pe fața vetrii -
Dumeriți de-o pildă veche,
Îl ascultă doi cumetri.
Dar auzi! Cățelul latră,
S-aud șopote-n ogradă
Și s-aude, subt opincă,
Scârțâitul de zăpadă.
S-a curmat deodat' povestea
Și-i tăcere mută-n casă -
Osteniți dorm ochelarii
Pe ceaslovul de pe masă.
Licărind o raz-atinge
Geamul ușii de la tindă,
De trei glasuri legănată,
Se-nfiripă o colindă...
De sub țol ridică fruntea
Două fețe bucălaie...
Blând zâmbește din icoană
Cuviosul Niculaie...
Mai multe de Octavian Goga
Vezi toate poeziile →În mine câteodată eu simt: se face noapte, Din netrăite vremuri vin neguri să mă prindă, Strigări necunoscute și cântece și șoapte
Eternă mare, ca și-odinioară, Fără hotar și fără de hodină, De întrebări și neastâmpăr plină,
Duminică. Nu-i nimeni pe alee, Și-n împietrita pace vesperală, Străvechiul parc îmi pare-o catedrală,
S-abat mustrări din altă vreme, Din vremea când nu ne știam, Și vin pe nume să mă cheme,
Nu ți-a fost dat să vezi vreodată, Când toamna palidă coboară, Într-o grădină despoiată,
Va fi-ntr-o zi de primăvară Cu molcom zvon în zări albastre, Când poate nimeni n-a mai plânge