Pan

Acoperit de frunze veștede pe-o stânca zace Pan.

E orb și e batrân.

Pleoapele-i sunt cremene,

zadarnic cearc-a mai clipi,

căci ochii-i s-au închis - ca melcii - peste iarnă.

Stropi calzi de rouă-i cad pe buze:

unu,

doi,

trei.

Natura își adapă zeul.

Ah, Pan!

Îl văd cum își întinde mâna, prinde-un ram

și-i pipăie

cu mângâieri ușoare mugurii.

Un miel s-apropie printre tufișuri.

Orbul îl aude și zâmbește,

căci n-are Pan mai mare bucurie

decât de-a prinde-n palme-ncetișor capșorul mieilor

și de-a le căuta cornițele sub năstureii moi de lână.

Tăcere.

În juru-i peșterile cască somnoroase

și i se mută-acum și lui căscatul.

Se-ntinde și își zice:

"Picurii de roua-s mari și calzi,

cornițele mijesc,

iar mugurii sunt plini.

Să fie primăvară?"