Ștefan Vodă

În oraș, în București,

La casele mari, domnești,

În curte la Ștefan Vodă,

Mare masă mi-e întinsă

Și de mari boieri coprinsă,

De boierii

Sfatului

Stâlpii

Țarigradului,

Sfetnicii

'Mpăratului.

Ei la masă ce mănâncă?

Numai știucă

Și păstrungă,

Și galbenă caracudă,

Cu pește dă-l mărunțel,

Mor boierii după el.

Din pahare ce-mi înghit?

Vinul alb și rumenit

De la vii

Moldovenești,

Din podgorii

Muntenești

Și din pivnițe domnești.

Dacă vorba

Contenește,

Foamea

Se mai potolește

Și mâncarea

Se sfârșește,

Iară vodă ce-mi grăiește?

- Beți, boieri, vă ospătați!

Mâine-zori să vă sculați

Și frumos să vă armați,

Pe la brâne cu pistoale,

După mâini cu iatagane,

La picior cu sulicioare,

C-o să facem vânătoare

D-un voinic ce seamăn n-are:

Pân' la fagul Miului

Din codrii Cobiului.

Să-i vedem fagu-ncărcat

Și de arme-mbrebenat,

Cu suliți și cu pistoale

Ce lucesc frumos la soare,

Iar pe Miul spânzurat

Unde-o fi fagul mai nalt,

Că-mi bate poterile

Și-mi scurtează zilele.

Beți, boieri, vă ospătați,

Mâine-aici să vă aflați!

Foicică salbă moale,

Iată Calea, fată mare,

Surioara Miului,

Ce slujește domnului,

Ea, pe dată ce-auzea,

Printre slugi se furișea,

La picior că mi-o lua

Și din fugă potrivea

Câte-un deal, câte-o vălcea,

Pân' la codru d-ajungea;

Iar în codru când intra,

Mâna dreaptă ridica,

Frunză de la fag rupea

Și-n guriță c-o punea,

De șuiera voinicește,

Ca s-o-nțeleagă frățește.

Miul, unde o auzea,

Înainte că-i ieșea

Și din gură mi-i grăia:

- Dar tu, surioara mea?

Neica nu te aștepta!

La mine de ce-ai venit?

Au haine ți-ai ponosit,

Au vodă mi te-a gonit,

Au ție ți-o fi sosit

Vremea de căsătorit?

Calea vreme nu pierdea,

Ci din gură mi-i grăia:

- Nici haine n-am ponosit,

Nici vodă nu m-a gonit,

Nici mie nu mi-a sosit

Vremea de căsătorit.

Ascultă de ce-am venit:

Aseară, la Ștefan Vodă,

Fost-a sfat cu mare vorbă.

Masă mare-a fost întinsă

Și de mari boieri coprinsă,

De boierii

Sfatului,

Stâlpii

Țarigradului,

Sfetnicii

'Mpăratului,

Trimiși la domn cu solie

De la nalta-mpărăție:

Ș-au să facă vânătoare

Pân' la fagul dumitale,

D-un voinic ce seamăn n-are,

Să-ți vază fagu-ncărcat

Și de arme-mbrebenat,

Iar pe tine spânzurat

Unde-o fi fagul mai nalt!

Miul, unde-o auzea,

Din guriță-i răspundea:

- D-alei, surioara mea,

Nu știi că-s bală de drac

Și vin domnilor de hac?

Potecuța să-ți apuci,

Îndărăt să mi te duci

Și-n curte de mi-ei intra,

Să te faci a mătura;

Nimeni seama să nu-ți ia

C-ai lipsit pe undeva,

Și las', că suntem știuți

Pentru turci și arnăuți!

Calea drumu-și apuca,

La domnie se-ntorcea,

Iar Miul se-mpodobea,

Cărăruia c-apuca,

Ciobănaș că-mi întâlnea

Și din gură mi-i grăia:

- Ferice de cin-te-a fapt1

Și de cin' te-a legănat,

Că mult o să-ți fie bine

D-ăi asculta tu de mine.

Să-mi dai gluga

Ciobănească,

Ca să-ți dau saia

Domnească;

Să-mi mai dai ciorecii tăi,

Ca să-ți dau șalvarii mei,

Verzui ca foaia de tei,

De nu trece glonț prin ei;

Dă-mi opinca

Țărănească,

Cu târsâna

Mocănească,

Și na-ți cizmele-mi de țap,

De țap de la capră stearpă,

Ce la apă mult mai rabdă;

Dă-mi căciula

Țurcănească,

Ca să-ți dau cuca

Domnească;

Și mai dă-mi cața

Pârlită,

Să-ți dau pușca

Ghintuită,

Că mi-am pus în gând și eu

Să-nvăț meșteșugul tău.

Ciobănașul, d-auzea,

Din guriță mi-i grăia:

— D-alei, doamne, Miule,

Miule voinicule,

Da-ți-oi toate țoalele,

Țoalele și oile,

Să nu-mi scurtezi zilele!

Foaie verde ș-o-lalea,

Miul mi se ciobănea,

Cu oițele-mi pornea

Și-n pășune le mâna,

Tot prin albă

Colilie,

Unde fir de iarbă

Nu e.

Ștefan Vodă, când sosea,

Cu oastea,

Cu liota,

Pe voinic îl întâlnea

Și din gură-i cuvânta:

- Bună ziua, flăcăiaș,

Bună ziua, ciobănaș!

Ciobanul, cu blândă vorbă:

- Mulțumescu-ți Ștefan Vodă!

- De unde știi cum mă cheamă?

- După oaste luai seamă

Că ești domn la București,

În mulți ani să-l stăpânești;

Numele-ți l-am auzit

La biser'că pomenit,

Că m-am dus la nchinătoare

În zile de sărbătoare!

Vodă-n Miul se-ncredea,

De cioban îl socotea

Și frumos îl întreba:

- Spune-mi mie, flăcăiaș,

Spune-mi mie, ciobănaș,

Știi tu drumul

Codrului

Pân' la fagul

Miului,

Miului

Zglobiului,

Miului

Haiducului?

Iar ciobanu-i răspundea:

- Îl cunosc, măria-ta,

Dar să merg

N-oi cam putea,

Că nu-mi pot

Lăsa turma.

Ștefan Vodă-i poruncea,

Dar ciobanu-i răspundea:

- Dacă vrei, lasă-ți oastea

Să-mi păzeasc-aici turma,

Că sunt oile turcești,

Cu nimic nu le plătești,

Ș-apoi codrul se-ndesește,

Oastea nu-ți mai trebuiește,

Că prin codru nu răzbește!

Ștefan Vodă s-amăgea,

Pe cioban că-l asculta,

După dânsul se lua:

El pe jos, vodă călare,

Pe potecă la strimtoare.

De mergea ce mai mergea,

Pân' de oaste-l depărta

Prin rărișe

Mi-l sucea,

Prin cotișe

Mi-l cotea,

Prin răchite

Mi-l băga,

Și din gură

Mi-i grăia:

- D-alei, doamne, Ștefan Vodă,

Să mai ridici

Scările,

Să nu bați

Smicelele.

Că d-or simți cetele,

Ne scurtează zilele!

Ștefan Vodă, d-auzea,

De groază se îngrozea:

Limba-n gură că-și mușca,

Sânge roșu că-mi curgea,

Pe caftan verde pica.

La fag, măre, d-ajungea,

Fagul de i-l arăta,

Ce vedea, se spăimânta,

Că Miul ce mi-și făcea?

Mâna dreaptă

Că punea,

Din tulpină

Că-l scotea,

Cu tulpina din pământ

Să-i fie de șezământ,

Apoi sta cu el de vorbă:

- D-alei, doamne, Ștefan Vodă,

Asear-ai fost la beție,

Acuma ești la trezie.

Ai plecat la vânătoare

D-un voinic ce seamăn n-are,

Ca să-l arăți spânzurat

Unde-o fi fagul mai nalt.

Că sunt voinic, ai văzut;

Că sunt Miul, n-ai știut,

Dar la mână mi-ai căzut!

Apoi Miul ce-mi făcea?

Numai o palmă că-i da,

Paloș din teacă scotea,

Bucățele-l bucățea,

În dăsagi le așeza

Dăsagii pe cal punea,

Una bună că-i dedea

Și din gură mi-și grăia:

- Poartă-l și mort, bidiviu,

Pe unde l-ai purtat viu:

La slugile turcilor

Ș-ale arnăuților,

Nu-n calea voinicilor

Și-n codrul haiducilor!

Calul fuga c-apuca,

Pe potecă se-ntorcea,

Și la oaste când ieșea,

Boierii

Se minuna,

Sfetnicii

Se îngrozea,

Solii

Se cutremura

Și din gură ce-mi zicea?

- Lucrul nu prea e curat:

Calul lui vod-a scăpat!

Ia cătați în desăgiori,

C-or fi plini de gălbiori...

În dăsagi de se uita,

Ciozvârți de carne vedea,

Și pe fugă se pornea,

Dunărea de nemerea,

Peste Dunăre trecea,

Vestea-n Țarigrad ducea.