Oaia năzdrăvană

La Picior-de-munte,

Pe dealuri mărunte,

Prin plaiuri tăcute,

De vânturi bătute,

Urcă și scoboară

Și drumul măsoară

Trei turme de oi,

De oi, tot țigăi,

Cu harnici dulăi,

Ș-un mândru cioban,

Tânăr moldovean,

Cu trei dorojani,

Feciori de mocani.

Sub ploaie de munte,

Pe dealuri mărunte,

Prin crânguri tăcute,

Apa-i răcoroasă,

Frunza e umbroasă

Și iarba pletoasă,

Apa de băut,

Frunza de șezut,

Iarba de păscut.

Foaie ș-o lalea,

Cioban, d-ajungea,

Crângul de vedea,

Stân-apropia,

Semn i se făcea

Și-n loc se oprea:

Dulăi odihnea,

Pe gânduri cădea.

Dar, pe când ședea

De se tot gândea,

O oaie bârsană,

Oaie năzdrăvană,

Nici iarbă păștea,

Nici apă nu bea,

Nici umbra-i plăcea,

Ci mereu umbla

Și mereu zbiera.

Cioban, d-o vedea,

Lângă ea se da

Și mi-o cerceta,

Și mi-o întreba:

- "Oiță, oiță,

Oiță plăviță,

Oiță bălană

Cu lâna bârsană,

De trei zile-ncoace

Gurița nu-ți tace:

Apa rău îți face,

Ori iarba nu-ți place,

Ori nu-ți vine bine

Să mai fii cu mine?"

Oița bârsană,

Oaie năzdrăvană,

Dacă-l auzea,

Din gură-i zicea:

- Stăpâne, stăpâne,

Stăpâne jupâne,

Drag stăpân al meu,

Dat de Dumnezeu,

Iarba mie-mi place,

Apa rău nu-mi face

Și mult îmi e bine

Să fiu tot cu tine,

Dar gura nu-mi tace

De trei zile-ncoace

Că semn mi se face:

Că ăi dorojani,

Feciori de mocani,

Sunt trei veri primari,

Și ei mi s-au dus,

S-au dus în ascuns

De s-au domuit

Și mi s-au vorbit,

Și mi s-au șoptit,

La apus de soare

Să mi te omoare,

Subt poale de munte,

Prin crânguri tăcute,

Oi când aromesc

Și când ostenesc.

Cioban, d-auzea,

Cu oaia vorbea,

Din gură-i grăia:

- Oiță, oiță,

Oiță plăviță,

Oiță bălană

Cu lâna bârsană,

De ești năzdrăvană

Și dac-ai văzut

Semn că-ț' s-a făcut,

Și d-ai auzit

Cum s-au domuit,

Și cum s-au vorbit,

Și cum s-au șoptit

Și trei dorojani,

Feciori de mocani,

Slugi de nouă ani,

Dacă m-or urî

Și m-or omorî,

Vina lor o fi,

Păcatu și-or plăti;

Iar tu, oaia mea,

Să le spui așa

De te-or asculta:

Io, cât am trăit,

Oi am îngrijit,

Câinii am hărănit,

Pe ei i-am plătit;

Să le mai spui iar,

De n-o fi-n zadar,

Ca să mă îngroape

De stână aproape,

Oi ca să-mi privesc,

Dor să-mi potolesc;

Spre partea de luncă,

Aproape de strungă,

Strunga oilor,

Jocul mieilor,

Dorul bacilor,

În dosul stânii

Să-mi auz câinii,

Că ei, d-or lătra,

Stăpân c-or chema;

Să le mai spui iar,

De n-o fi-n zadar,

Să le spui așa,

De te-or asculta:

Când m-or îngropa

Și m-or astupa,

Să-mi puie la cap

Ce mi-a fost drag,

Căvălaș de soc,

Mult zice cu foc;

Căvălaș de os,

Mult zice duios;

Căvălaș cu fire,

Mult zice subțire;

Vânt când o sufla,

Fluier o cânta,

Oile-or sălta

Și s-or aduna,

Câini-or auzi,

La mine-or veni,

La mine s-or strânge,

Pe mine m-or plânge

Cu lacrămi de sânge.

Și tu, oaia mea,

Tu dac-ăi vedea

O mândră fetiță

Cu neagră cosiță

Prin crânguri umblând,

Din gură cântând.

Din ochi lăcrămând,

De mine-ntrebând,

Să nu-i spui că sânt

Culcat subt pământ,

Ci că m-am tot dus,

Dus pe munte-n sus,

Prin vârfuri cărunte,

Dincolo de munte,

Căvălaș să-mi dreg,

Flori ca să-i culeg

Pentru nunta mea

Ce-o să fac cu ea.

Vorba nu sfârșea,

Dorojani venea

Și se repezea

Și mi-l răpunea,

Turmele să-i ia.

Iar, de-l omora,

Ei mi-l îngropa

La brâu de perdea,

'N strunga oilor,

Jocul mieilor,

Dorul bacilor;

În dosul stânii,

Unde dorm câinii.

Ei, de-l îngropa,

La cap îi punea

Căvălaș de soc,

Mult zice cu foc;

Căvălaș de os,

Mult zice frumos;

Căvălaș cu fire,

Mult zice subțire.

Vântul când bătea,

În caval sufla,

De jale-mi cânta:

Oi că se strângea,

Câini că s-aduna,

Oile plângând,

Câinii tot lătrând,

Pe stăpân chemând.

Așia, tot așia,

Vremea vremuia,

Dar oaia bârsană,

Oaia năzdrăvană,

Ea se tot uita,

Și nu mai vedea

Pe mândra fetiță

Cu neagră cosiță,

Prin crânguri umblând,

Din gură cântând,

De el întrebând,

Să-i spuie că-i dus,

Dus pe munte-n sus,

Dincolo de munte,

Prin vârfuri cărunte,

Căvălaș să-și dreagă

Și flori să-i culeagă.