Tăgăduiri

Arbori cu crengi tăgăduitor aplecate

fac scoarță în jurul unui launtric suspin.

Pe toate potecile zilei

cu surâs tomnatic

Cristoși înalți pe cruci de arin.

Grele din înalțime cad ciocârlii

ca lacrimi sunătoare ale dumnezeirei peste ogor.

Pe drumuri pornit

iscodesc semnele

întregului rotund depărtat:

pretutindeni e o tristețe. E o negare. E un sfârșit.

Pe urmele mele coapte

moartea își pune sărutul galben

și nici un cântec nu mai îndeamnă

să fiu încă o dată.

Fac un pas și șoptesc spre miazănoapte:

Frate, trăiește tu, dacă vrei.

Mai fac un pas și șoptesc spre miazăzi:

Frate, trăiește tu dacă vrei.

Din sângele meu nu mai e nimeni chemat

Să-și ia începutul trairilor

nu, nu mai e nimeni chemat.

Pe caile vremii se duc și vin

cu pas adânc ca de soartă

albe fecioare și negre fecioare:

îndemnuri cerești

să fim încă o dată,

să fim încă de o mie de ori

să fim, să fim!

Dar eu umblu lângă ape cântătoare

și cu fața-ngropată în palme - mă apar:

eu nu! Amin.