Văzduhul semințe mișca

În ceasul acela pe-a muntelui coamă -

unde-adăstarăm sub brazi,

nimiciți de arzândul albastru

din clara preziua de toamnă -

Tu adormiseși pătrunsă de soare

mie alături, în șură de cetini.

În șuier venind din adâncuri

arar ca un val de răcoare.

În valea lăsată în urmă se stinse,

de mult și ultimul zvon.

O frunză de fag ca o flacără-n păr ți se-oprise.

Rotind, în descândere, frunza visă

ca-n an mai putea înc-o dată

podoabă să fie de foc altui pom.

Pe munte, pe coamă, se stinse

de mult și ultimul zvon.

Diafane, semințe întrăripate,

pe invizibile fire,

zburau peste noi - din veac în altul purtate.

Așa ne încearcă îndemn câteodată

spre crudă, spre sacra uimire.

Mai are încă - mai are substanță natură.

și-n asta nespusă risipă

a-nchipuirii dintre o clipă și altă clipă,

totul nu poate să fie amăgire.

Văzduhul semințe mișca

spre ținte doar undeva-n mituri

întrezărite.

Și-n timp ce tu surâdeai, ca-n rituri

ți-am pus un sărut în mijlocul palmei -

niciodată tu nu vei afla! -

ți-am pus un sărut în calda paloare din palmă

pe linia vieții, ce se-alegea.