versuri uitate printre butoaiele vechi

îmi era atîta de rușine

că te iubesc

încît mă ascundeam

în pivnițe adînci

după cîte un butoi vechi

scîncind încet

să nu audă nimeni

să nu afle nimeni

despre vraja

care mă izbise din senin,

fără ca eu să am vreme

să îmi țin respirația

măcar acum,

după ce, împleticit,

am trecut prin viața mea

fără să o înțeleg,

acum îți pot întinde

scrisorile nescrise atunci,

acum pot, în oglinzile nostalgiei,

să te privesc

drept în față