Confesiuni

1

Mângâie-mi părul. Astăzi mi-i aspru și sărat.

Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare...

De colburi nins, cu vânturi și ploi amestecat,

În zgura de la trenuri scăldat și-n stropi de mare.

Ce larg mă simt și lacom și niciodată plin!

Sorb prin pupile lumea și-n taină cu auzul,

Nepotolit ca-n fața paharelor de vin

Ce-mi scapără-n mustață stropi limpezi ca hurmuzul.

Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem,

Tam-tamuri de copite în mine aspre sună,

Dar tot mi-i dor de ducă, spre mine încă chem

Acele panglici albe pudrate-n colb de lună.

Mă las purtat de focul aprins sub placa frunții

Ca norii ce se lasă mânați de vijelii

Și dornici să cunoască atingerea cu munții,

Când trec prin brazi dau vamă și rup din ei fâșii.

2

Am fost stup de pofte și de miere,

Îmi frângeam spre stele-n clinchet un genunchi,

Gândurile, mâinile ridicau tăcere

Și melancolie densă și putere

Spre multiplicata față ce mă cere

Pentru veșnicie, pentru înviere -

Veverițe albe lunecând pe trunchi.

Pentru ce acestea toate le mai spun?

Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun?

Ai venit când toamna soarele-și sugea -

Astfel niciodată n-are să-i mai sugă

Razele-i lucide. - Și asemenea

Soarelui, plecasem pletele, a rugă.

Ai tras podul, poarta. Și zidiri roșcate,

Crenelări severe, iederi în apus,

Închizând atâtea fumuri inelate,

Purități de pâclă strânsă sub lăcate,

Și vâltori de sânge cu ecou ce bate

În pereți de clopot ceruit, să-noate

Au pornit; și-n zarea zărilor s-au dus.

Și s-a stins în minte ultimul meu gând.

Parcă-mi ești alături încă. Până când?

Oh, dacă putea-voi iarăși să-mi dezdoi

Amândoi genunchii, cred că peste noi,

Mie semănându-mi, soarele și azi

Ar privi cenușa unde-ncepi să cazi

Neclintit ca-n vară din decisu-i unghi.

Dar pământu-mi leagă fragezii genunchi.

3

Deci a venit și toamna cu palele-i tristeți

Și curg încete frunze și-s pașii mei înceți,

Pe-arginturile minții tresaltă întrebări,

Cum joacă pe icoană lumini de lumânări.

Și înghețate colburi pe vânt se zbat mereu.

Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,

Și-atârnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf

Atât de mort acolo și zdrențuit de praf.

Iar oamenii-s mai singuri mișcându-se-ntre ei,

Le-a pus pe fețe toamna un vinețiu polei

Și se crispează râsul puțin câte puțin...

Studentei, de acasă i s-a trimis un vin,

Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest,

Ca mămăliga bună, ca pâinea de sub țest,

Și m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit

A curs, în clipocirea acestui vin, topit,

Și ce reproșuri poate și nedormite nopți

Curg în lividul sânge al strugurilor copți,

Și vinul lăudându-l pleoapele mi-am strâns

Și nebăgat de seamă în mine surd am plâns.

4

De ce-am crezut de-atâtea ori

Că-mi place-o floare numai dintre atâtea flori,

De ce-am crezut că o iubesc și-apoi

Găseam o altă floare cu foile mai moi?

Oh, cât de largă-i lumea: iubind și răspunzând

O caut și o mângâi fir după fir, pe rând,

Fără să-ntreb vreodată de și-a ivit doar mie

Gingașa crizantemă întreaga ei tărie.

S-o am întreagă-n mine, mi-ajunge doar o dată

Gingașa crizantemă să fie sărutată.

Mi-i dat de-aceea-n lume nicicând să nu fiu ram,

Ci alb noian de nour și liniște să n-am.

5

Să observați că niciodată

N-am fost singur cu mine cum mulți au crezut.

Tot ce-am iubit, niciodată

N-am mistuit într-al timpului pașnic trecut.

Tot ce-am putut să privesc

Mi s-a părut din cale-afară

De crunt ori dumnezeiesc -

Nu i-am dat voie să moară.

Sub zenit

Am să fiu fericit

Când cineva,

Descifrându-mi litera și inima mea,

Va putea fi privit

Râzând, ori rânjind,

Ori plângând.