Morarul

Melodiile, cupele pline,

Orele zilei, ritmate-n poeme

M-au gonit și pe mine

Pentru o vreme.

Am găsit moara deschisă în sat,

Adică la marginea satului, scundă,

Moara cu glas răgușit și cântat

În scrâșnet de piatră și plânset de undă.

Plutea înăuntru o spuză amară

Și-afară, la geam, luceau dulce caisele.

Mulți oameni își mai macină-n moară

Grâul și visele!

Morarul era un bătrân filosof,

Știa ce-i în țară și ce-i mai departe,

În Lună sau Marte,

Și nu cugeta la moarte.

Dar moara deschisă în sat,

Adică la marginea satului, scundă,

Are un glas răgușit și cântat

În scrâșnet de piatră și plânset de undă.

Morarul și el cântă, plânge aproape

Un rai pitoresc ori aproape-un prăpăd.

Privirile-i duse prin geam ori prin ape

Nu știu ce văd ori nu văd.

Cântă, morarule, plângi!

Eu îmi plâng până și-un vis ce se leagă,

Până și-un dor! Tu să plângi, să te frângi

Pentru viața-ți întreagă.

Căci aș cere prea mulți să mai fie

Ori nu!

Roși de iubire, asemenea mie.