— Nicolae LabișSunt douăzeci de ani și încă unul...
N-aș vrea nici unul să i-l dau minciunii.
Să zboare toți spre zare cum colunul
Care apoi se-ntoarce în pântecul genunii.
Dar toate astea-s fleacuri: mai presus
Eu știu un lucru care-i ținta vieții:
Să ții un steag, destoinic, cât mai sus.
E steagul roșu-al meu și-al dimineții.
E steagul cui? Eu cred că e al meu,
Ori poate-al lumii, izbutind să doară,
Când din infernul inimii, mereu,
Însângerat mi-l flutur în afară.
Iar seara, când se lasă cu răcoare,
Și cerul se întunecă-n frumos
Însângerat și vast mai ard în zare
Înmiresmând în chip de chiparos.
Mai multe de Nicolae Labiș
Vezi toate poeziile →Nicolae LabișEu sunt spiritul adâncurilor, Trăiesc în altă lume decât voi, În lumea alcoolurilor tari,
Nicolae LabișTe naști din plasma zării cu limpezimi de-albuș, Ne dai în semicicluri lumina ta prin rază - Mă entuziasmează sublimul tău urcuș,
Nicolae LabișMelodiile, cupele pline, Orele zilei, ritmate-n poeme M-au gonit și pe mine
Nicolae LabișAm uitat să fiu deștept Pentru-o zi ori pentru-o viață Cât înmărmurit aștept,
Nicolae LabișPoate-am visat ceva rău și-am uitat, Poate-i doar pentru că vișinii s-au înflorat, Poate-i doar vântul ce limpede sună,