Cri, dă-mi mânuța și fii atentă:
e toamnă arborescentă
și nori în amestec cu stele
curg peste autoturismele de pe șosele.
prin toamnă privești ca prin rigla de plastic
din clasa-ntâia: fantastic
se vedea-nvățătoarea ocolită de curcubeu.
trăim într-un televizor color
cu sonorul dat încetișor...
în culori peruzea, lila, ecosez
zâmbim obraz lângă obraz, împreună
ca Frank Sinatra și Joan Baez
sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.
Cri a mea, Cri
cu tâmplele sidefii.
mi-au cam ieșit fumurile de celebritate din cap
și viața literară mi se pare mai departe decât insulele Malvine
și fâșnetele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice...
nu îmi mai decupez cronicile din reviste,
nu mai "acord" interviuri:
tot ce a fost genialoid în mine mă face acum să zâmbesc.
știi cât mă obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas?
știi cum plângeam ascultând "E perfect, mamă"?
acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de
consumator
și nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile,
să-mi întrețin nefericirea.
visătoria mea tristă s-a resorbit
acum, când ai răsărit
deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.
Cri, dragă eu.
trec autoturisme absente
pe șosele fluorescente.
va veni spic de zăpadă
și va fi altfel colorată fiecare piatră de pe stradă
o să viscolească peste parbrize, capote
iar noi, sub plapuma de satin
vom citi la caldură Truman Capote
în miros de scorțișoară și vin.
în televizorul color
cu sonorul dat încetișor
din părul tău oricare fir, șuviță și franj
va fi dublat cu frez, ciclamen și oranj
(culorile nefiind bine reglate),
Cri a mea cu tâmple perlate.
știu acum că viața exista ca să fie trăită
asta înveți de fapt de la o femeie: că nu ești nemuritor
că nu ești tot una cu universul chiar dacă ești un mic univers.
știu acum că nici un poem nu a schimbat viața nimănui.
dă lăbuța (vei da și boticul)
toamna își agață baticul
în pomii turcoaz.
noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui și cer de atlaz.
Mai multe de Mircea Cărtărescu
Vezi toate poeziile →1 deasupra mamei răsărise un curcubeu negru. pe-atunci mama era doar o fetiță
prieteno, dormi liniștită cu capul pe perna mea iar eu voi sta să mă uit la tine ne-am jucat mult timp unul cu altul
zveltă ca o pipetă trece pe bicicletă fata cu șosete de diamant.
într-o zi chiuveta căzu în dragoste iubi o mică stea galbenă din colțul geamului de la bucătărie se confesă mușamalei și borcanului de muștar
într-un târziu am încercat să-ți dau telefon, dar telefonul murise receptorul duhnea a formol, am deșurubat capacul microfonului și am găsit fierul ruginit, plin de viermi;
Când am stat prima dată față-n față cu Nichita Stănescu (mă simțeam de parcă aș fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coșovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaștri, foarte depărtați, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă. "Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuși, și să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă și pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertați-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu ești credincios?" "Da, bineînțeles." "Și te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Și cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Și-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, și să fim sănătoși..." De-atunci, în puținele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.