Dă lăbuța (vei da și boticul)

Cri, dă-mi mânuța și fii atentă:

e toamnă arborescentă

și nori în amestec cu stele

curg peste autoturismele de pe șosele.

prin toamnă privești ca prin rigla de plastic

din clasa-ntâia: fantastic

se vedea-nvățătoarea ocolită de curcubeu.

trăim într-un televizor color

cu sonorul dat încetișor...

în culori peruzea, lila, ecosez

zâmbim obraz lângă obraz, împreună

ca Frank Sinatra și Joan Baez

sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.

Cri a mea, Cri

cu tâmplele sidefii.

mi-au cam ieșit fumurile de celebritate din cap

și viața literară mi se pare mai departe decât insulele Malvine

și fâșnetele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice...

nu îmi mai decupez cronicile din reviste,

nu mai "acord" interviuri:

tot ce a fost genialoid în mine mă face acum să zâmbesc.

știi cât mă obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas?

știi cum plângeam ascultând "E perfect, mamă"?

acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de

consumator

și nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile,

să-mi întrețin nefericirea.

visătoria mea tristă s-a resorbit

acum, când ai răsărit

deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.

Cri, dragă eu.

trec autoturisme absente

pe șosele fluorescente.

va veni spic de zăpadă

și va fi altfel colorată fiecare piatră de pe stradă

o să viscolească peste parbrize, capote

iar noi, sub plapuma de satin

vom citi la caldură Truman Capote

în miros de scorțișoară și vin.

în televizorul color

cu sonorul dat încetișor

din părul tău oricare fir, șuviță și franj

va fi dublat cu frez, ciclamen și oranj

(culorile nefiind bine reglate),

Cri a mea cu tâmple perlate.

știu acum că viața exista ca să fie trăită

asta înveți de fapt de la o femeie: că nu ești nemuritor

că nu ești tot una cu universul chiar dacă ești un mic univers.

știu acum că nici un poem nu a schimbat viața nimănui.

dă lăbuța (vei da și boticul)

toamna își agață baticul

în pomii turcoaz.

noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui și cer de atlaz.