Făt-Frumos din tei

- Blanca, află că din leagăn

Domnul este al tău mire,

Căci născută ești, copilă,

Din nevrednică iubire.

Mâini în schit la sfânta Ana

Vei găsi la cel din stele

Mângâierea vieții tale,

Mântuirea feței mele.

- Nu voi, tată, să usuce

Al meu suflet tânăr, vesel:

Eu iubesc vânatul, jocul;

Traiul lumii alții lese-l.

Nu voi părul să mi-l taie,

Ce-mi ajunge la călcâie,

Să orbesc citind pe carte

În fum vânăt de tămâie.

- Știu mai bine ce-ți priește,

Las' de-a lumii orice gând,

Mâini în zori de zi pleca-vom

Către schitul vechi și sfânt.

Ea aude - plânge. Parcă

Îi venea să plece-n lume,

Dusă de pustie gânduri

Și de-un dor fără de nume.

Și plângând înfrână calul,

Calul ei cel alb ca neaua,

Îi netează mândra coamă

Și plângând îi pune șeaua.

S-avântă pe el și pleacă,

Păru-n vânturi, capu-n piept,

Nu se uită înainte-i,

Nu privește îndărăpt.

Pe cărări pierdute-n vale

Merge-n codri făr' de capăt,

Când a serei raze roșii

Asfințind din ceruri scapăt.

Umbra-n codri ici și colo

Fulgerează de lumine...

Ea trecea prin frunza-n freamăt

Și prin murmur de albine;

În mijloc de codru-ajunse

Lângă teiul nalt și vechi,

Unde-izvorul cel în vrajă

Sună dulce în urechi.

De murmur duios de ape

Ea trezită-atunci tresare,

Vede-un tânăr, ce alături

Pe-un cal negru stă călare.

Cu ochi mari la ea se uită,

Plini de vis, duioși plutind,

Flori de tei în păru-i negru

Și la șold un corn de-argint.

Și-ncepu încet să sune,

Fermecat și dureros -

Inima-i creștea de dorul

Al străinului frumos.

Părul lui i-atinge părul,

Și atunci c-obrazul roș

Ea apleacă gene lunge

Peste ochii cuvioși.

Iar pe buze-i trece-un zâmbet

Înecat, fermecător,

Care gur-abia-i deschide,

Cea uscată de amor.

Când cu totului răpită

Se-ndoi spre el din șele,

El înceată din cântare

Și-i grăi cu grai de jele,

Ș-o cuprinde de călare -

Ea se apără c-o mână,

Însă totuși lui se lasă,

Simte inima că-i plină.

Și pe umărul lui cade

Al ei cap cu fața-n sus;

Pe când caii pasc alături,

Ea-l privea cu suflet dus.

Numai murmurul cel dulce

Din izvorul fermecat

Asurzește melancolic

A lor suflet îmbătat.

Lun-atunci din codri iese,

Noaptea toată stă s-o vadă,

Zugrăvește umbre negre

Pe câmp alb ca de zăpadă.

Și mereu ea le lungește,

Și urcând pe cer le mută,

Dar ei trec, se pierd în codri

Cu viața lor pierdută.

La castel în poartă calul

Stă a doua zi în spume,

Dar frumoasa lui stăpână

A rămas pierdută-n lume.

1875, 1 februarie