În miezul verii

O fâșie nesfârșită

Dintr-o pânză pare calea,

Printre holde rătăcită.

Toată culmea-i adormită,

Toată valea.

Liniștea-i deplin stăpână

Peste câmpii arși de soare,

Lunca-i goală: la fântână

E pustiu; și nu se-ngână

Nici o boare.

Numai zumzetul de-albine,

Fără-ncepere și-adaos,

Curge-ntruna, parcă vine

Din adâncul firii pline

De repaos.

Și cât vezi în depărtare

Viu nimic nu se ivește...

Iată însă, colo-n zare,

Mișcător un punct răsare

Și tot crește.

Poate-i vrun bătut de soartă

Care-aleargă pe câmpie

Într-atâta lume moartă!

Dor îl mână, griji îl poartă,

Domnul știe!

Poți acum să-l vezi mai bine:

E femeie, o sărmană,

Strâns la piept în scutec ține

Un copil; și-n sârg ea vine,

Vine-n goană.

De călduri dogoritoare,

Foc aprins îi arde chipul;

Un cuptor e roșul soare,

Și cărbune sub picioare

E nisipul.

Când ajunge la fântână,

Jos pe-o pajiște săracă

Pune-odorul ei. Din mână

Saltă cumpăna bătrână

Și se pleacă.

Scârțâind, din nou ea crește.

Mama toarnă cu tot zorul

Apă-n pumni, și se grăbește

La copil și-i răcorește

Obrăjorul.

Bea apoi și ea pe fugă.

Merge iarăși după asta

La copil și-i dă să sugă;

Frânt-apoi, pe-o buturugă

Stă nevasta.

Și e liniște pe dealuri

Ca-ntr-o mănăstire arsă;

Dorm și-arinii de pe maluri

Și căldura valuri-valuri

Se revarsă.

Nici un nor văzduhul n-are

Foc sub el să mai ascunză;

Nici o pasăre prin zare,

Nu se mișcă-n lumea mare

Nici o frunză.

Singur vântul, colo, iată.

Adormise la răcoare

Sub o salcie plecată -

Somnuros în sus el cată

Către soare.

Mai e mult! Și ca să-i fie

Scurtă vremea, până pleacă,

El se uită pe câmpie,

Fluieră și nu mai știe

Ce să facă.

Dar deodată se oprește:

Peste ochi își pune-o mână

Și zâmbind copilărește

Curios și lung privește

Spre fântână!