înșurubarea la o comandă secretă, nebănuită

dintotdeauna am fost vrăjit

de clipa în care oamenii își pierd aripioarele,

de clipa în care încep să se înșurubeze lent

în viețile lor

cu-n soi de frenezie

dintotdeauna, cu aceeași uimire,

am privit intrigat cum se afundă semenii mei

în viețile acestea ale lor cu nepăsare,

cu nepăsare și oboseală,

cu o sfârșeală dulce și tristă – pietrificată

tăcuți, pe furiș, prietenii s-au înșurubat

- unii ca într-o glumă, ușor, cu zâmbete discrete,

alții cu hotărâre, îndârjiți, s-au scuturat

devreme de fulgi și tulee –

și degeaba strig către ei, degeaba urlu disperat

și-i trag de picioare înapoi…

ei au intrat până la brâu, până la urechi

în viețile lor

ei nu mai vor, o, nu mai vor deloc

să audă altceva decât sunetul hrănitor

al înfiletării lor în lumea asta, în viața asta,

în moartea asta

oho, prietenii mei au dispărut complet

înghițiți de viețile lor serbede, flămânde, maron-disperate

iar eu, straniu și imatur, văd cum posibilul se îngustează

cum s-a chircit într-o pată, într-o dâră

apoi, în adierea părelnică a unei amintiri

despre care nimeni nu poate mărturisi

nimic