— Mihai EminescuLacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarcă; Tresărind în cercuri albe El cutremură o barcă.
Și eu trec de-a lung de maluri, Parc-ascult și parc-aștept Ea din trestii să răsară Și să-mi cadă lin pe piept;
Să sărim în luntrea mică, Îngânați de glas de ape, Și să scap din mână cârma, Și lopețile să-mi scape;
Să plutim cuprinși de farmec Sub lumina blândei lune — Vântu-n trestii lin foșnească, Unduioasa apă sune!
Dar nu vine... Singuratic În zadar suspin și sufăr Lângă lacul cel albastru Încărcat cu flori de nufăr.
Mai multe de Mihai Eminescu
Vezi toate poeziile →Mihai EminescuS-a stins viața falnicei Veneții, N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri; Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Mihai EminescuIdeal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii, O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste
Mihai EminescuUn luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de raze În viața-mi de-ntuneric a făcut ca să se vază. Eu privind acea lumină ca din visuri mă deștept
Mihai EminescuTrecut-au anii ca nori lungi pe șesuri Și niciodată n-or să vie iară, Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Mihai EminescuTe duci și ani de suferință N-or să te vază ochi-mi triști, Înamorați de-a ta ființă,
Mihai EminescuCum mângâie dulce, alină ușor Speranța pe toți muritorii! Tristețe, durere și lacrimi, amor