Marină

- Pentru ce-ai rămas, iubire! -

Rădăcină-a unei flori

Ce s-a destrămat subțire

În petale și vapori

Ca să zboare mai ușoară,

Să renvie-a doua oară

În alt suflet, în alt ceas,

Lăsând drojdia grozavă

De pârjol și de otravă...

Murmuram: - De ce-ai rămas?

Înnegrit la chip ca marea,

Noaptea lângă țărm am stat

Ascultându-i aiurarea,

Plânsul ei zbuciumat,

Ingânându-i cu glas mare

Zădarnica ei chemare

Risipită-n surd balans.

Și cu ea, prin vijelie,

Am pornit - mai blând să-mi fie -

Sumbrul suferinței dans.

Nemișcat dansam, și-n mine

Ea-n același trup dansa,

Se sorbea în lungi dulbine

Ori în trâmbe se-azvârlea;

Era rupere barbară

Dinăuntru în afară

Izbucniri de fum și sori -

Și-n tenebrele cețoase

Cred că fața-mi lepădase

Linii, curbe și culori.

Respirând sonor furtuna,

Marea-și iese din veșmânt,

Și nebună bate-ntruna

Cu talazuri cerul frânt,

Peste lume se agită

Neagră, deznădăjduită,

Vocile-i în zări răspund.

Cere, cheamă cu putere,

Îngrozind astfel, cum cere,

Cu durerea-i fără fund.

- Tu, neliniște, flămândo,

Marea pentru ce-ai lovit

Și cu mine-asemănând-o

O lucrezi necontenit

Într-o hulă care geme

Și-i smulgi rugi și-i storci blesteme

În învălmășirea rea?

Forță câtă ai, cumplito?

Cum de nu ți-ai istovit-o

Ori în mine, ori în ea?

. . . . . . . . . . . .

Liniște până departe;

Vântu-n zori amorțise.

Numai semn că-n fund mai arde,

Hula de la fund trimise

Crețuri galeșe și lente

Cu smereli aparente,

Plăci și suluri de mercur.

Soarele creștea din pete

Și vin valuri violete

Peste pacea dimprejur.

Cineva-mi spunea: "În lume

Echilibru-i neclintit -

Fericite-aceste spume

Împăcate-n infinit,

Fericiți și noi, în timp

Înecați și-n Olimp -

Sufletul limpede, cugetul clar...

Marea respiră precum ar dormi

Calmă, puternică-n zorii de zi...

Et quelle paix semble se concevoir"

Și ce pace pare a se zămisli!