Mihai la pădurarul

Mihai pierduse lupta.1 El umbla rătăcit,

Si omul, si natura acum l-au părăsit;

E noapte, vijelie... vestmintele-i sunt ude.

-- Bine-ai venit, streine!... o voce se aude,

O voce virginală... urmează-mi... ai scăpat!

Si-o mână se întinde eroului mirat.

Intr-o colibă mică la zece pasi îl duce.

El intră; la lumină zăreste-o fată dulce.

Copila îi surâde ca cele dintâi flori

Ce-anuntă primăvara la tristii călători.

Parintele ei vine si amândoi veghează

Să aibă multumire acel ce-l ospătează.

-- Tu esti Mihai Viteazul!... eu ungur, tu român.

Dar nu aici o teamă! îi zice-acest bătrân,

Căci ospitalitatea în ceruri e născută

Când ura între oameni era necunoscută.

Ea îsi deschide sânul la toti câti o doresc:

Altmintirea, ar pierde caracteru-i ceresc.

Sub simplele vestminte s-ascunde câteodată

O inima de ură si de trădări curată

Precum, sub mantă d-aur a omului bogat,

S-ascunde câte-un suflet de pătimi degradat.

Asadar, nu te teme! nu te-ndoi de mine!

Ca sufletu-ti si lutu-ti în pace să s-aline!

Iar tânăra copilă cu buze de rubin

Eroului la masă turnă în cupă vin;

Un plâns de tinerete pe fata lui străluce

Si crede înca-o dată că viata este dulce.

1 - Lupta de la Mirăslău.