Muntele de foc

Pe cei munți pustii, sălbatici, Din Lombardo-Veneție, Unde noaptea în orgie S-adun demonii lunatici,

Hoți de moarte doisprezece Stau în rond sub vântul rece Care șuieră și trece!

Focul cerului s-aprinde, Urmărit de groaznic tunet, Și al munților răsunet Printre văi adânci se-ntinde.

Hoții râd cu voie bună. Șeful lor, purtând cunună, Cântă astfel în furtună:

Varsă-n cupa mea de aur Acest vin ce desfătează Și mă-mbată, mă turbează, Ca sângele roș pe taur.

Toarnă, drege tot aice, Și când eu destul voi zice, Pe-al meu cap trăsnetul pice!

Beți, voinici, până la moarte! În ceas vesel de plăcere Să uităm orice durere, Orice chin a relei soarte.

Beți, copii, toți după mine Și-nchinați cupele pline L-a fulgerelor lumine!

Vântul bate, cerul tună, Munții urlă, Satan râde, Iadul vesel se deschide Și cu noi cântă-mpreună.

Pe când lumea se-ngrozește, Omul brav benchetuiește Ș-al lui suflet se-ntărește!

Tremure-se tot în lume Cât va fierbe sânge-n mine! Facă-și cruce și se-nchine Cel ce-aude de-al meu nume.

Eu sunt brațul care frânge! Eu sunt ochiul ce nu plânge! Eu sunt gura ce bea sânge!

Abia zice, și deodată Cade hoțul de pe munte, Fulgerat, lovit în frunte De a cerului săgeată!...

De-atunci mii de focurele, Limbi de pară albăstrele, Ard pe locurile-acele!