Nu mă înțelegi

În ochii mei acuma nimic nu are preț

Ca taina ce ascunde a tale frumuseți;

Căci pentru care altă minune decât tine

Mi-aș risipi o viață de cugetări senine

Pe basme și nimicuri, cuvinte cumpănind,

Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind,

În lanțuri de imagini duiosul vis să-l ferec,

Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Și azi când a mea minte, a farmecului roabă,

Din orișice durere îți face o podoabă,

Și când răsai nainte-mi ca marmura de clară,

Când ochiul tău cel mândru străluce în afară,

Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă

Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă,

Azi când a mea iubire e-atâta de curată

Ca farmecul de care tu ești împresurată,

Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă

Lumina de-ntunerec și marmura de daltă,

Când dorul meu e-atâta de-adânc și-atât de sfânt

Cum nu mai e nimica în cer și pe pământ,

Când e o-namorare de tot ce e al tău,

De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine și de rău,

Când ești enigma însăși a vieții mele-ntregi...

Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi!