Noaptea...

Noaptea potolit și vânăt arde focul în cămin;

Dintr-un colț pe-o sofă roșă eu în fața lui privesc,

Pân' ce mintea îmi adoarme, pân' ce genele-mi clipesc;

Lumânarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin.

Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă,

Albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară;

Pe genunchi îmi șezi, iubito, brațele-ți îmi înconjoară

Gâtul... iar tu cu iubire privești fața mea pălindă.

Cu-ale tale brațe albe, moi, rotunde, parfumate,

Tu grumazul mi-l înlănțui, pe-al meu piept capul ți-l culci;

Ș-apoi ca din vis trezită, cu mâinuțe albe, dulci,

De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte.

Netezești încet și leneș fruntea mea cea liniștită

Și gândind că dorm, șireato, apeși gura ta de foc

Pe-ai mei ochi închiși ca somnul și pe frunte-mi în mijloc

Și surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită.

O! desmiardă, pân' ce fruntea-mi este netedă și lină,

O! desmiardă, pân-ești jună ca lumina cea din soare,

Pân-ești clară ca o rouă, pân-ești dulce ca o floare,

Pân' nu-i fața mea zbârcită, pân' nu-i inima bătrână.