— Mihai EminescuNu voi mormânt bogat,
Cântare și flamuri,
Ci-mi împletiți un pat
Din tinere ramuri.
Și nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creștet,
Frunzișului veșted
Doar vântul glas să-i dea.
În liniștea serii
Să mă-ngropați, pe când
Trec stoluri greu zburând
La marginea mării.
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Lucească cer senin
Eternelor ape,
Care din văi adânci
Se-nalță la maluri,
Cu brațe de valuri
S-ar atârna de stânci -
Și murmură-ntruna
Când spumegând recad,
Iar pe păduri de brad
Alunece luna.
Reverse dulci scântei
Atotștiutoarea,
Deasupră-mi crengi de tei
Să-și scuture floarea.
Nemaifiind pribeag
De-atunci înainte,
Aduceri aminte
M-or coperi cu drag
Și stinsele patemi
Le-or troieni căzând,
Uitarea întinzând
Pe singurătate-mi.
Mai multe de Mihai Eminescu
Vezi toate poeziile →Mihai EminescuS-a stins viața falnicei Veneții, N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri; Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Mihai EminescuIdeal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii, O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste
Mihai EminescuUn luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de raze În viața-mi de-ntuneric a făcut ca să se vază. Eu privind acea lumină ca din visuri mă deștept
Mihai EminescuTrecut-au anii ca nori lungi pe șesuri Și niciodată n-or să vie iară, Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Mihai EminescuTe duci și ani de suferință N-or să te vază ochi-mi triști, Înamorați de-a ta ființă,
Mihai EminescuCum mângâie dulce, alină ușor Speranța pe toți muritorii! Tristețe, durere și lacrimi, amor