Orologiul de gheață

La cumpana nopții, eu sui într-un turn.

Paingi, cucuvai înțelepte

se-ntrec să-mi oprească urcușul nocturn

de stajă pe strâmtele trepte.

Dar nu e nici buhă cu strigatul ei,

nici iască cu ochiul sinistru,

nici aprige pliscuri ce scuipă ulei,

nici aripi suflând ca un sistru,

nici spadă jucându-mi pe crestet pieziș,

nici limba-ntre granițe oarbe

să stea împotriva acestui suiș

ce-ntr-una, hipnotic, mă soarbe.

Treptat izbăvit de pământul greoi,

desprins de lumești simulacre,

mă-atrage un cer limpezit ca un sloi

cântând din vapaile sacre.

Cu ce fel de grai să rostesc pe deplin

și cui - amuțitul elogiu?

În turn, înghețat, albăstriu, cristalin,

mă-așteaptă un divin orgoliu.

Mărire acestei adânci arătări!

În locul rotirii de zodii,

cu inimi aici și la mari depărtări

stau orele fixe, ca rodii.

Uitate sunt, deci, izgonite de timp

aversa de stele-n înalturi,

și nașterea florii superbe din ghimp,

și goana dorinței în salturi.

De-acolo de sus, de pe înaltul prag

privesc fascinat înafără.

Ce sferă perfectă! Pământul cel mic

cu multele sale învelișuri

e una: nimic nu se naște, nimic

nu moare în lut și-n frunzișuri.

Vai mie, credeam că fărima e-n mers!

Iertare, ah! somnuri eterne,

minuni împietrite cu licarul șters

de-o iarna ce nu se mai cerne.

Ca roiuri de ornice prinse-n îngheț

ce-mi mângâie ochii și părul,

descopăr în lucruri tiparul măreț,

modelul dintâi, Adevârul.

Nicicând n-am crezut că-o să poată-ncăpea

pădurea-ntr-o singură ghindă,

noianul de stele-ntr-o singură stea,

oceanu-ntr-un ciob de oglindă.

Aceasta e fata trăind dedesubt

a lumii, obrazul de taină:

integru, statornic, în veci necorupt,

mereu despuiat de-orice haină.

O, veșnic aș vrea să întârzii aici,

pe treapta supremă la care

ființa nu scade ca umbrele, nici

prezența nu trece-n mișcare.

Mereu să mă-mbete, cuprins la mijloc,

șederea a toate-ntru sine.

Dar vai! răsuflarea mea, ca un foc,

topește zăpada sub mine.

O limbă pornește să miște, și bat

cleios adormitele ore,

și prind să răsară-ntr-un spațiu curbat

de spaime străvechi aurore;

priveliști limpide se-mpăienjenesc,

departe o lună apune,

cad codrii cu-un țipăt prelung, omenesc

și marea începe să sune.

O, nu-mi este dat ca în marele ger

să dăinui! Vai, nu mi se cade

aici, unde toate - salvate - sunt cer,

aici, în opritele cascade,

să-ntârzii prea mult: nu sunt vrednic să port

în ochi fericita vedere

a viului care-mi apare ca mort,

a tot ce durează-n cădere...

De-aceea mă-ntorc întristat și cobor.

Paingi, cucuvai înțelepte

mă cheamă-ndărăt, mă ajută să zbor

în jos, pe spirale, pe trepte.

Dar eu încă sovai: mă tem să mă scald

în ore ce iarăși mă-nhața.

Eu plâng, și mă zbucium în trupul meu cald.

În turn, orologiul îngheață.